Azi am fost la spital să-mi fac un control oftalmologic. Deşi aveam programare la ora 9.30, abia la ora 13 am intrat la consultaţie. În timpul petrecut în faţa cabinetului, m-am conversat cu oamenii de acolo. Bătrâni şi tineri. Şi cum era normal, s-au pornit mai multe conflicte.
Pentru că mă aflam la Spitalul Militar, era normal ca ofiţerii activi să aibă acces înaintea tuturor. Şi cum ghinionul nu putea fi atât de mic, tocmai azi, 80 de candidaţi pentru frontul din Afganistan îşi făceau analizele. Vorba vine că şi le făceau. Doar se prezentau cu fişa pentru a lua semnătură de la doctor. Mi s-a părut că participau la un soi de selecţie pentru a fi carne de tun. Dar asta e altă poveste. Unii dintre ei erau atât de bezmetici încât cred că nici ei nu pricepeau ce purici aveau de căutat în armată.
La un moment dat, câteva babe se ofticau că ele aşteptau de la 8 dimineaţa, iar tinerii apărători ai patriei îşi terminau treaba în 2 minute. Deh, defect masculin de altfel. Unul dintre ei nu a mai răbdat şi s-a luat în replici dure cu una din babe. A fost exclusiv de caraghios. Că el merge la război, că nici lui nu-i face plăcere să se plimbe prin spital, că se simte jignit să stea în Bucureştiul ăsta împuţit, că nu poate să sufere cum baba nu poate avea răbdare, mai ales că are şi el nişte grade pe umăr şi nu poate să nu reacţioneze la vorbele ei. Bleah! Ne uitam toţi cu scârbă la el. În ajutorul babei, a sărit un moş. Un stimabil veteran de război care i-a dat o replică ce poate deveni celebră:
Ai tu faţă de războinic, mai tinere, când o învia mama. Îţi doresc să ajungi şi tu la bătrâneţile mele şi să treci prin umilinţa pe care o suport eu acum.
Şi toată lumea a tăcut.
Apoi s-a discutat de politică. Un nene pe la vreo 60 şi, destul de bine informat, vorbea despre cât de nenorociţi sunt ungurii şi despre hoţul de Verestoy, care a tăiat pădurile şi a trimis lemnul în Ungaria.
Când speram că au început să intre progrămările oamenilor de rând (eu eram a zecea), un doctor cu fata lui au intrat în faţa tuturor. Deh, pilă. Doctor cu fiţe de Militar. Nu i-a păsat că la uşa cabinetului eram 15 persoane claie peste grămadă. A stat o oră înăuntru, sistând practic consultaţiile.
Între timp am mai glumit, mai ghidam soldaţii spre cabinetele medicale, ne mai distram pe seama nerăbdării bătrânilor.
Când mi s-a apropiat rândul să intru la consultaţie, bătrânul care urma după mine a început să bată apropouri să-l las în faţa mea. Cu o suavă tentă de nesimţire. Moment în care mi-au sărit toate cele şi i-am replicat că ar face bine să ne respectăm, pentru că am aşteptat şi eu cot la cot cu el, pentru că i-am suportat băşinile de 5 ore, pentru că am şi eu un serviciu şi pentru că din banii mei trăieşte şi el. Revoltat îmi zice că nu are nevoie de banii mei, că el a cotizat la stat cât timp a lucrat în armată. Eu, şi mai iritată, îi răspund că banii lui s-au dus deja pe apa sâmbetei şi că acum este la mâna noastră, a celor zece tineri care mai au puţin respect pentru muncă. Moşul a tăcut cu un gust amar cu gândul că poate asta-i realitatea. Îmi pare rău că am fost rea, dar şi-a meritat-o!
În fine, plină de nervi şi de spume, am aflat că mi s-au mărit dioptriile la – 3, că trebuie să-mi schimb ochelarii după alte câteva consultaţii, adică după alte câteva zeci de ore petrecute pe un hol de spital fie el şi militar.
Concluzie: nici măcar într-un spital militar nu mai există sentimentul de onoare. Veterani, militari, gradaţi, doctori, cu toţii îţi dă aceeaşi stare de horoare pe care o ai în mod normal în această ţară de căcat.
