S-a întâmplat azi, la Baia Mare. Mă bucur tare pentru că lupta cu poluarea de acolo, care are efecte negative în special asupra copiilor, a fost ultima dorinţă pe care mi-a spus-o Ione. Acest semnal de alarmă pe care l-am tras atunci a apucat să-l citească şi el… Acum a rămas doar copilul lui Ione care trăieşte în acel mediu. Mă doare.

Un frumos raport al acţiunii puteţi citi AICI.

O palmă de plumb…

În urma unui om special rămân amintirile unice pe care le-a oferit semenilor. Încerc să-mi îndulcesc durerea pierderii unuia dintre cei mai dragi prieteni povestindu-vă momentele unice pe care Ione mi le-a dăruit.

Acest om m-a făcut să simt pentru prima dată că iubirea este de fapt sacrificiu şi, dacă ai puţină voinţă, poţi muta munţii din loc.

Ne-am cunoscut banal, pe net, acum mai bine de trei ani. Am vorbit mult, ore şi nopţi în şir la telefon. După mult timp ne-am văzut şi ne-am plăcut. 500 de Km ne despărţeau. Era bolnav în acea vreme. Cu toate astea nimic nu l-a împiedicat după ce a ieşit din spital de la Cluj să vină direct la Piteşti să mă vadă pentru câteva ore. Era în covalescenţă. Nu a contat. A făcut apoi o noapte întreagă până acasă la Baia Mare.

Când am fost în tabără la Sinaia, a venit în vizită. A fost surpriză. Nu mă aşteptam. Mi-a spus că îl voi vedea în curând, iar eu am crezut că glumeşte. Mi-am dat seama că este adevărat când m-a întrebat unde trebuie să ajungă în Sinaia. A venit. Nu-mi venea să cred. Era un nebun şi jumătate. A fost prima oară când dormeam împreună şi când ne simţeam respiraţia după aproape patru luni de visare unul la celălalt. Nu vă imaginaţi altceva… a stat alături de mine în două paturi lipite unde mai erau încă trei persoane în afară de noi. Nu-i păsa că-şi putea permite o cameră la orice hotel din Sinaia. El a stat acolo cu mine şi cu toţi ceilalţi. Ne-am plimbat, am urcat împreună la Cota 2000. Eram mai aproape de cer…

Şi-a dat seama că nu pot fi ceea ce căuta el. Am rămas multă vreme cu gândul la el, nu am de ce să ascund asta, până când mi-am dat seama că nu l-aş fi putut face eu fericit. Am hotărât să dau alt sens sentimentelor pe care le aveam pentru el. După mai mult timp, am putut vorbi ca simpli prieteni.

A venit în Piteşti cu Nicu, am pus la cale afaceri şi am cunoscut mai mulţi prieteni de-ai lui. Deja nu-l mai vedeam ca pe un iubit. Puteam să-l îmbrăţişez ca pe un prieten fără să mai am resentimente.

Acum doi ani, a fost în trecere prin Piteşti fix în ziua în care pentru mine lumea se scufunda. Ione a fost acolo, a venit din senin, fără să ştiu sau să mă anunţe că ar putea veni şi m-a încurajat. Era pregătit cu un buchet imens de flori deşi eu treceam prin cel mai mare eşec din viaţa de până atunci. Venise cu florile pentru că se aştepta la un rezultat bun şi vroia să mă felicite. Nu a contat că eu treceam printr-o dramă. El ştia că va fi bine până la final. A ieşit aşa cum a zis el. Ţi-am zis eu mă Miha. Ştiam eu. Tu o să ajungi mare, mă, astea au fost vorbele lui. Mi le amintesc de parcă mi le-ar spune acum.

La câteva săptămâni după acel moment am ajuns în Bucureşti şi m-am pierdut de Ione. Era fiecare pe drumul lui. În noiembrie anul trecut mi-a spus că se va căsători. Era foarte fericit. M-a şocat puţin, dar mi-a trecut repede pentru că ştiam că asta era marea lui căutare. Aveam încrederea că nu o făcea pentru că trebuie. Aşteptase şi căutase mult. Mi-a trimis poze de la nuntă. L-am văzut pe Ione fericit. Soţia lui este o femeie superbă, iar dacă el a ales-o, am toată încrederea că este şi ea un om asemenea lui.

De Paşte am fost în Maramureş. Din păcate nu ne-am putut vedea. Nimeni nu se gândea că ar fi fost pentru ultima oară. Recunosc că am plecat cu inima strânsă din Maramureş, nevăzându-l. Dar nu pot reproşa nimănui nimic.

Ultima oară când am vorbit pe net era indignat de poluarea din zona unde locuieşte şi de faptul că foarte mulţi copii sunt bolnavi din cauza asta. Era în stare să plătească el analizele medicale ale mai multor copii de acolo să putem demonstra cât de mult îi afectează poluarea. Era un om căruia îi păsa de copii. Urma să aibă şi el unul…

Numai că destinul nu l-a lăsat să se bucure de primul scrâncet. Mă doare. Mi se pare nedrept. Dar cineva mi-a spus că toate au echilibrul lor. Şi poate că moartea lui este un preţ. Un sacrificiu pe care numai zăpăcitul de Ione putea să-l facă.

Am scris povestea asta pentru că simţeam nevoia să o împărtăşesc. Sper ca cei care o vor citi să aleagă din ea tot ce le poate face bine pentru mai departe. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase experienţe de viaţă.

Povestea lui Ione nu se va încheia aici… cândva poate voi fi în stare să-i îndeplinesc dorinţa şi să-i pot ajuta copiii din Baia Mare, şi poate chiar pe copilul lui, să respire un aer mai curat.

Povestea lui Ione se termină aici, dar povestea mea va continua…

P.S. Moarte lui Ione a răsunat pe Intenet – VEZI AICI

şi pe forumul motocicliştilor

Ionel Borota a fost un om. Un om despre care nimeni nu ar putea spune ceva de rău. Ione mi-a fost cel mai atipic iubit. Şi asta pentru că iubirea a avut alt sens pentru el. La aproape 35 de ani, în decembrie anul trecut, şi-a găsit iubirea alături de care a jurat veşnicie. M-am bucurat din suflet pentru că ştiam că alegerea pe care o va face va fi pentru toată viaţa lui. Doar asta căuta. Din păcate, viaţa lui a fost scurtă. S-a stins într-un accident. Era pe motor. Peste o lună urma să devină tată. S-a stins, iar în urma lui au rămas o femeie însărcinată şi o mare de prieteni îndureraţi.

Ultima oară când am vorbit cu el puneam la cale un reportaj despre cum sunt afectaţi copii din Baia Mare de poluare. Aici puteţi citi mai multe.

Eu trec printr-un alt episod trist din viaţa mea. Nu ştiu să pierd oamenii dragi. Las aici, în amintirea acestui om special, piesa lui preferată.

Fernando Ortega – If you were mine.

Dar cum clipul a fost şters de pe YouTube am dat o căutare şi vă las să ascultaţi ce vreţi voi  cu Fernando Ortega.

Mă întreb dacă istoria atrocităţilor şi represiunilor a notat vreun caz de tortură cu plumb. Să se bage unui om plumb în sânge. Dacă nu a făcut-o nimeni până acum şi dacă atenţionările agenţiilor de mediu sunt pur informative, iar sancţiunile date sunt doar să se justifice activitatea gărzilor de mediu, notez eu acum că există tortura copiilor cu plumb.

Deşi oficial nu este etichetată ca o sentinţă la moarte, sigură şi lentă, activitatea uzinei Romplumb este injecţia cu otravă care muşcă din venele copiilor băimăreni. Injecţia este aplicată desigur de către cei care o descarcă treptat din fotoliile de piele ale Guvernului. De către cei care subvenţionează activitatea uzinei, de către cei care le oferă bani pentru reecologizare şi modernizare, de către cei care se mulţumesc, la schimb, de câţiva ani buni, doar cu revizii spectaculoase.

Pe de-o parte se dau bani pentru retehnologizare, pe de altă parte ecologiştii dau sancţiuni în van, pentru că şi acestea sunt contestate.

Între timp, au loc accidente de muncă, incendii cauzate de instalaţiile vechi şi uzate. Între timp copiii de clasa întâi învaţă să scrie cu plumbul în sânge, iar părinţii nou-născuţilor se tem că pruncii lor nu vor mai apuca să-l pronunţe corect pe “r” din aer.

Între timp, angajaţii uzinei, 700-800 la număr, se bucură pentru un 1% mărire salarială şi pentru petrecerile câmpeneşti cu d-ale gurii. Într-o zonă unde rata de şomaj este uriaşă, închiderea uzinii înseamnă să iei pâinea dintr-o mână în ale cărei vene curge plumbul.

Care va fi finalul şi când va veni?

Va continua…