Café Quijano – Poesía de amor (2003)

Madrid-ul îmi place la nebunie. Exceptând întâlnirile cu românii, povestite pe blogul REALITATEA.NET, totul este minunat. Oamenii, traficul, buticurile, cofetăriile, clădirile… Totul este altfel. Duminică am făcut o parte din Madrid pe jos. Am fost în Sol, la simbolul Madridului, în Plaza Mayor, pe străzile Calleo şi Grad Via, în Parque del Retiro unde se află şi Palatul de Cristal. Am rămas vrăjită de clădirile impresionante din jur.

Luni am fost la Toledo. Fabulos. Primul gând a fost să-l asociez cu Sighişoara. Dar nu se poate compara. Totul este mult prea curat şi bine întreţinut. Spaniolii ştiu cu mult mai bine decât noi să-şi valorifice trecutul.

Marţi, adică azi, am mers iar la plimbare prin Madrid, bucurându-mă de soare. Când am plecat de-acasă am spus că trebuie marcată cumva ultima zi de 24 de ani. Şi da, mi-am dat seama într-un magazin că nu mai aveam cardul de credit. O rătăcisem credeam eu. M-am speriat puţin. Am căutat-o peste tot şi era de negăsit. Până la urmă am fost la ultimul Zara în care intrasem să întreb dacă nu cumva o uitasem acolo duminică. Norocul meu. Mi-au dat-o. M-am liniştit că pot cheltui liniştită .:)) Ce lucru mai rău mi se putea întâmpla decât să rămân fără jumătate din banii de cheltuială…?

Tot azi, înainte de recuperarea cardului, am văzut Plaza de Toros, Palatul Regal şi împrejurimile acestuia.

În aceste momente, Ioana îmi pregăteşte o prăjitură. De mâine, sper să mi se schimbe destinul. Nu este o superstiţie, dar la plecarea din România, mi-a spus o tipă cu care am stat la cafea în aşteptarea îmbarcării că dacă pleci de ziua ta în altă ţară îţi schimbi destinul. Sper eu să fie unul mai bun!

Plaza Mayor

Simbolul Madridului din Puerta del Sol

M-am pus vineri seara la culcare cu gândul că ziua ce va urma va fi unică în viaţa mea. La 4 si ceva dimineata urma să plec la aeroport. Numai că, problemă! Au apărut şi primele emoţii. De pe la 1 şi ceva nu am mai putut dormi. Ora 1 credeam eu că este pentru că ….. ceasurile mele erau în urmă cu o oră!! Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar era să o fac lată de tot. Noroc cu ceasul de la cuptorul din bucătărie pe care l-am bănuit pentru clipe că a luat-o razna. M-am trezit fix la ora când trebuia să ies pe uşa. Eram la bucătărie să fac ceva de mâncare. Dacă nu era el şi colega mea de la site care a reactualizat mainul fix la 4 şi 15 minute, cât să mă conving de ora exactă, nu ajungeam să vă scriu acum din Madrid. DAAAA. Am ajuns!!

Pentru cine nu ştie, mai acum zece ani începeam să scriu în paginile revistei de la Palatul Copiilor din Piteşti despre nori. Norii m-au inspirat. Iar acum, după atât amar de timp, cea care stătea în pădurea din Trivale şi privea cu ochii de copil spre nori şi le regiza pe hârtie jocul lor a ajuns să-i privească de sus. Azi a fost o zi foarte importantă pentru mine. Am cucerit norii, am zburat pentru prima dată. Un pas mic pentru mine, un pas mare pentru omenire, sau cum era? Da, era invers…

Despre cum a fost zborul cu CSA, despre cum s-a rătăcit o gură-cască prin aeroportul din Praga, cu imagini din aeroport … vă scriu mâine dimineaţă, înainte de a pleca la Toledo, nu de alta dar sunt cam frântă. Cum am aterizat în Madrid am fost direct în mall la shopping ))

Răsărit în Paradis

Slalom printre aburi